Manifest împotriva LEGALISMULUI
Se afirmă astăzi, într-un mod mai mult sau mai puţin conştient, că mântuirea ar fi prin fapte sau, prin credinţă şi prin (plus), fapte.
Printre numeroasele dispute teologice existente în zilele noastre, această afirmaţie este de o gravitate deosebită întrucât priveşte chiar punctul central al mesajului mântuirii păcătoşilor. Cu alte cuvinte, ea nu pune în joc o doctrină periferică a Creştinismului, ci una principală, centrală, care justifică sau neagă însăşi existenţa lui.
Paradoxul creat de această afirmaţie este cu atât mai mare cu cât vedem că ea vine tot mai des din partea bisericilor care fac parte din curentul protestant sau neoprotestant şi care şi-au afirmat în mod istoric aderenţa la principiile fundamentale ale Reformei ca, „Sola Scriptura, Sola Gratia, Sola Fide„ (adică, „Numai Scriptura, numai prin har şi numai prin credinţă”), enunţate cu prilejul Reformei.
Aceasta este o reînviere a erorii Galatianismului. „Eroarea Galatianismului” înseamnă amestecarea harului cu Legea.
În ecuaţia mântuirii se ajunge la, credinţă + fapte = mântuire? Ea poartă numele provinciei Galatiei din Asia Mică unde s-a strecurat pentru prima dată într-o biserică creştină. Iudaizatorii, cei ce învăţau această doctrină i-au convins pe creştinii galateni că mântuirea consta din credinţa în Isus plus tăierea împrejur (Gal.5:2-3). Împotriva acesteia şi împotriva legalismului care începuse să apară în bisericile creştine ale primului secol, Pavel a scris Epistola către Galateni, sau s-a organizat primul Conciliu al Bisericii (vezi, Fapte 15). Mântuirea, prin credinţă şi prin fapte? Creştinismul românesc este încărcat de legalism. Este constatarea celor ce sunt în interiorul lui sau a celor care vin din afară. Nu este o afirmaţie fără acoperire. Tuturor celor ce susţin astăzi aceste erori promovându-le la nivelul bisericilor lor şi a cultului creştin din care fac parte cuvintele lui Pavel adresate galatenilor ar trebui să le atragă atenţia:
„Voi alergaţi bine: cine v-a tăiat calea ca să n-ascultaţi de adevăr? Această înduplecare (convingere) nu vine de la Cel ce v-a chemat”. (Gal.5:7-8)
Biblia afirmă într-un mod clar şi inconfundabil că, „prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efes.2:8,9). De aceea, orice creştin este de aşteptat să „alerge” pe „culoarul harului”, fiind mântuit prin har şi păstrat în Hristos tot prin har. Nimeni şi nimic nu se presupune să „taie calea” acestuia. Viaţa de creştin începe intrând în harul lui D-zeu şi se continuă rămânând în acesta. Totuşi experienţa actuală a multor biserici ne demonstrează că acest lucru nu se întâmplă în viaţa lor. Că apar astfel de „înduplecări”(„convingeri”) care deviază viaţa creştinilor de pe „culoarul harului” pe „culoarul Legii”.
Adresându-se creştinilor galateni Pavel le spune că această înduplecare, convingere sau persuasiune a fost obţinută prin influenţarea lor, de către iudaizatori, prin cuvinte şi prin raţionamente care păreau logice, dar care nu sunt biblice şi nici decum conforme Evangheliei harului lui Dumnezeu pe care Pavel o predica. Adică, legile pe care le impuneau galatenilor păreau să aibe sens şi se presupuneau să aducă un plus de spiritualitate. Pe atunci, mesajul „înduplecării” era tăierea împrejur sau circumcizia, după terminologia modernă. Astăzi, el îmbracă alte forme. Aceşti învăţători falşi care-l urmăreau pe Pavel peste tot unde el mergea, încercau să iudaizeze Neamurile înainte sau după ce acestea exprimau credinţă în Hristos. Dacă Pavel ar fi cedat acestor convingeri foarte puternice şi aparent raţionale, (ce spuneau, că pentru a fi un creştin trebuia întâi să devii iudeu – adică, prozelit – sau pentru a fi un bun creştin, trebuia să adopţi ritualuri iudaice), Creştinismul n-ar fi fost astăzi decât o altă sectă a Iudaismului iar evanghelia nu s-ar fi propagat în toată lumea, aşa cum s-a întâmplat. Biserica Creştină ar fi fost o doar partidă deviantă a Iudaismului, ce consta dintr-un amestec de ritualuri evreieşti de a căror îndeplinire depindea mântuirea oamenilor. În faţa invaziei Iudaismului în Biserică, Pavel apără feroce evanghelia sa pe care o numeşte „a harului” (Fapte 20:24), afirmând că această „convingere” nu vine de la Cel ce i-a chemat pe galateni. Merge atât de departe încât să numească această „înduplecare/convingere”, „o altă Evanghelie” (Gal.1:6-9) şi pe cei ce-o predică, „anatema” („pentru totdeauna blestemaţi”). Acest „mesaj” care spune că oamenii ar fi mântuiţi prin credinţă şi prin fapte, fie circumcizie sau altceva, nu vine de la Cel despre care tot Pavel spune că,
„El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii…” (2 Tim.1:9).
Legalismul contra libertinismului? În Epistola către Galateni, Pavel a mai spus că, „Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi” (Gal.4:31). În mod frecvent legaliştii şi „iudaizatorii” zilelor noastre folosesc acest verset pentru a avertiza aspru cu privire la libertinism în biserică, acesta din urmă fiind un concept foarte diferit de cel de libertate, de slobozenie în Hristos. De fapt, este chiar diametral opus ei. Dar la însăşi pomenirea ideei de „slobozenie” în Hristos aceştia reacţionează cu scârbă şi oroare indicând excesele comportamentale ale unora, dansul din bisericile carismatice, codul vestimentar nepotrivit concepţiilor specifice ale acestora, frizura părului, muzica, etc. sugerând cu alte cuvinte, că orice apel la slobozenia creştină ar duce inevitabil la aceste „păcate grave”. Dar, din păcate, în tot acest timp aceştia par să treacă cu vederea că acestea sunt doar gusturi trecătoare şi mai degrabă să „lupte” pentru restrângerea „libertăţii” de acţiune a firii pământeşti ce se manifestă constant în mijlocul lor prin păcate ca bârfa dintre creştini, egoismul, mândria, aerul de superioritate, necinstea, mita, imoralitatea, etc., care fac de ruşine Numele lui Hristos printre cei din lume. Acestea sunt faptele ce ar trebui mortificate, ucise prin Duhul (Rom.8:13).
Este regretabil că ceea ce legaliştii moderni reuşesc să aducă în Biserica zilelor noastre nu este o sfinţenie deosebită, ci o ipocrizie pe care lumea o vede şi o urăşte. Privind însă la contextul în care Pavel menţionează slobozenia creştină (Gal.4:31; 5:13), vedem că aceasta înseamnă o eliberare din robia principiilor legaliste ale Vechiului Testament, avertizând în acelaşi timp şi cu privire la pericolul neînţelegerii libertăţii creştine („Numai nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească…” Gal.5:13) şi abuzării harului lui Dumnezeu. Însă de aceste excese nu libertatea creştină este vinovată. Nu ea trebuie învinovăţită. A fi liber în Hristos înseamnă a nu mai fi sub stăpânirea păcatului. De aceea, cel ce susţine că este liber în Hristos dar este stăpânit de păcat, se contrazice singur şi nu a cunoscut adevărata libertate creştină. A fi liber în Hristos înseamnă să fi izbăvit, scăpat sau eliberat de sub puterea păcatului şi intrat sub stăpânirea lui Hristos unde, din păcate, mai păcătuim, dar nu din obişnuinţă şi nu fără a intra în conflict cu noua noastră natură şi cu Duhul lui Dumnezeu, dar fără a avea parte de condamnarea pe care a aveam pe când eram sub stăpânirea păcatului fiindcă în El suntem sub har, nu sub lege (vezi, Rom.6:14).
A fi cu adevărat liber în Hristos, înseamnă a fi liber să nu păcătuieşti. Toţi cei ce nu au această libertate sunt încă sub legea păcatului şi a morţii şi sunt robi ai păcatului. Libertinismului, o înţelegere greşită a libertăţii creştine, de fapt un abuz al ei, nu legalismul trebuie să i se opună, ci Duhul lui Dumnezeu. A răspunde cu legalism la libertinism poate va rezulta în schimbări, dar acestea vor fi doar exterioare şi de formă. Inima omului care sub pretextul libertăţii creştinului trăieşte în păcat, va rămânea neschimbată şi în plus va primi falsa impresie că dacă se conformează unor mici „reguli” se îndreaptă. Din asta se naşte ipocrizia religioasă a celor care curăţă partea de dinafară a vasului, se mândresc cu această curăţire, dar interiorul le rămâne murdar şi respingător. Asta este tot ceea ce legalismul poate face, şi cine l-a cunoscut şi este sincer va recunoaşte că aşa este.
„Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: „nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru.” Toate aceste lucruri care pier odată cu întrebuinţarea lor şi sunt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, au într-adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de nici un preţ împotriva gâdilării firii pământeşti.” (Coloseni 2:20-23)
Legalismul este aluatul ce strică. Astăzi, o mulţime de crezuri, de convingeri şi de diverse „înduplecări” se amestecă în plămădeala Creştinismului. Pentru a afla dacă acestea sunt legitime, dacă vin de la Cel ce ne-a chemat, noi trebuie să consultăm sursa finală de autoritate în domeniu: Biblia. Iar dacă nu sunt confirmate de aceasta, nu trebuie cu nici un chip să ne supunem acestor reguli sau legi, ci să le respingem.
Că această doctrină a mântuirii „prin credinţă şi prin fapte” nu este de la Dumnezeu şi că este chiar ostilă lui Dumnezeu şi căii Sale de mântuire şi de îndreptăţire în Hristos a păcătosului, Pavel ne-o demonstrează abil folosind în Galateni 5:9 imaginea aluatului: „Puţin aluat face să se dospească toată plămădeala.” Ce vrea Pavel să spună cu această figură de stil? Este acceptarea de către creştinii galateni a tăierii împrejur considerată de el ca fiind ceva ce ameninţă viaţa lor creştină? Ceva ce le-o strică, o corupe? O mică regulă nu este dăunătoare. A accepta pe lângă credinţa sincer exprimată în Hristos şi ritul tăierii împrejur probabil că nu li se părea creştinilor din Galatia, nimic rău. Dimpotrivă, ei credeau că fapta aceasta contribuia la sfinţirea lor şi la identificarea lor vizibilă cu poporul lui Dumnezeu. Că ea (circumcizia) îi separa de păgâni şi le conferea un statut special înaintea celorlalţi evrei. În plus, poate acceptarea de către unii dintre Neamuri a tăierii împrejur i-ar fi făcut pe evreii potrivnici lui Hristos să-L primească acum mai uşor. Ar fi fost un câştig pentru Evanghelie şi cu siguranţă un sacrificiu apreciat de Dumnezeu. Nu aceasta este însă şi părerea lui Pavel. Neînsemnata concesiune pe care ei o făceau iudaizatorilor ameninţa însăşi integritatea Evangheliei. Abuza harul lui Dumnezeu şi zădărnicea jertfa de ispăşire a lui Isus (Gal.2:21).
Pe deasupra, se ignoră ceea ce Dumnezeu a revelat cu privire la identificarea exterioară cu poporul Lui: „Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu şi tăiere împrejur nu esteaceea care este pe dinafară în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înlăuntru şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh nu în slovă… „(Rom.2:28-29)
La fel şi astăzi ca atunci, mulţi creştini sau chiar necreştini se amăgesc crezând că respectarea, împlinirea vreunei inofensive reguli, îi identifică cu adevăratul popor al lui Dumnezeu. În realitate, ea este ofensivă şi jignitoare lui Dumnezeu, care singur merită să aibe gloria în mântuirea noastră. În Galateni 5:9 aluatul care dospeşte plămădeala simbolizează ceea ce se petrecea pe tărâm spiritual cu aceşti creştini, ca şi consecinţă a primirii de către ei a tăierii împrejur.
Peste tot locul, în Biblie, aluatul este utilizat ca un simbol al răului şi reprezintă răul. Pentru a documenta aceasta afirmaţie daţi-mi voie să vă ofer următoarele exemple: Din Vechiul Testament:
* În timpul Paştelui evreilor, acestora nu le era îngăduit să ţină aluat în casele lor – Ex.12:15-19;13:7. Astfel înaintea Sărbătorii Azimilor („pâinilor nedospite”) evreii înlăturau din casele lor orice bucată de aluat. * Închinătorilor nu le era permis să amestece aluat în jertfele lor – Ex.34:25. Din Noul Testament:
* Isus a folosit aluatul ca simbol al păcatului şi al doctrinelor false ale cărturarilor, fariseilor şi saducheilor. „Păziţi-vă de aluatul Fariseilor şi Saducheilor”, a spus El. Vezi, Luca 12:1; Matei 16:6-12.
* Pavel l-a folosit ca simbol al comportamentului imoral al unora. Vezi, cazul bisericii din Corint. Comportamentul acesta sugerat ca fiind aluatul vechi, dacă nu era corectat/disciplinat ar fi primejduit spiritualitatea întregii biserici.1 Cor.5:7
La fel cum un singur măr stricat ce se află într-un coş plin cu mere bune, le putrezeşte pe toate celelalte, tot aşa o doctrină străină Scripturii, un obicei sau un ritual desfiinţat de Isus în Noul Testament dar în mod arbitrar preluat şi impus într-o adunare creştină, are un efect putrezitor şi distrugător asupra tuturor celorlalte lucruri bune din mijlocul respectivului grup de credincioşi. Aluatul sau drojdia este o foarte bună ilustraţie a păcatului, a necredinţei şi a doctrinelor false, într-un cuvânt, a coruperii morale şi spirituale a unei adunări de credincioşi. De ce? Odată, fiindcă se ştie că aluatul operează pe principiul fermentării şi expansiunii lui în volum. O bucată mică de aluat, lăsată în pace şi ignorată, creşte se umflă şi dospeşte totul. Deşi, iniţial are un volum mic, în urma fermentării drojdiei din aluat, toată plămădeala ajunge în cele din urmă să fie dospită. O mică „regulă” poate fi dăunătoare.
Întrebări, întrebări …
Aveţi în biserica pe care o frecventaţi astfel de „bucăţi de aluat” care ameninţă toată „plămădeala” creştină a adunării?
Susţineţi doctrine care nu sunt biblice, pentru care e greu sau imposibil să le găsiţi confirmarea în Scriptură, dar despre care nu sunteţi convinşi că sunt chiar atât de dăunătoare pentru cei din jur sau pentru propria d-voastră spiritualitate?
Credeţi că mântuirea este prin credinţă şi prin fapte? Credeţi că este numai prin fapte bune?
Credeţi că adevăraţii creştini trebuie să ţină Legea lui Moise? Că doar cei ce vorbesc în limbi au Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi sunt mântuiţi? Că doar cei ce „stăruiesc” după Duhul Sfânt îl primesc? Că, doar dacă sunteţi „membru” la cutare sau cutare adunare/biserică, veţi merge în Ceruri? Că, sunteţi singurii creştini din oraş? Că sunteţi cei mai spirituali dintre toţi? Ca sunteţi mântuiţi prin credinţă dar desăvârşiţi prin faptele voastre bune? Credeţi că s-ar putea să fie greşite aceste „înduplecări” pe care le aveţi, dar că nu sunt atât de grave şi de dăunătoare încât să vă fie ameninţată spiritualitatea cu descompunerea?
V-aţi conformat, de teama de a nu suferi respingere, unor tradiţii şi doctrine care nu par să fie biblice dar par să aibe sens şi să fie bune? Aţi acceptat, din dorinţa de a fi acceptat şi nu respins, nişte crezuri şi practici care se remarcă prin „unicitatea” lor, dar în acelaşi timp şi prin greutatea găsirii vreunui precedent (caz asemănător) în Biblie?
Dacă, din inimă puteţi să răspundeţi sincer cu DA la toate acestea şi la multe alte întrebări pe care s-ar putea să le aveţi, atunci vă aflaţi sub ameninţarea iminentă a putrefacţiei spirituale. Dacă nu cumva procesul de descompunere a propriei d-voastră spiritualităţi s-a şi încheiat. Epistola lui Pavel către galateni – manifestul împotriva legalismului. Viaţa spirituală a bisericilor Galatiei era penetrată de acest principiu spiritual al aluatului: procesul de fermentare doctrinară tocmai avea loc, dar nu acaparase întreaga „plămădeală” a bisericilor. De aceea, pentru a le atrage atenţia asupra a ceea ce se petrecea în mijlocul lor, Pavel le scrie protestând faţă de acceptarea de către ei a tăierii împrejur, „Puţin aluat face să se dospească toată plămădeala”. Prin aceasta, el nu numai că le atrage atenţia asupra naturii rele a acelei „înduplecări”, („mântuire prin credinţă şi prin fapte”), dar cred că mai ales le atrage atenţia asupra răspândiri insidioase a dospirii doctrinare. Este subliniată în expresia lui nu atât mărimea sau gravitatea fenomenului/procesului, cât pericolul răspândirii lui şi al efectului distrugător pe care-l are asupra întregii biserici. Conform acestui principiu simplu al dospirii aluatului, o mică şi neglijentă acce1ptare a unei învăţături omeneşti, duce la „dospirea” întregii biserici, duce la faliment spiritual.
Principiul operează cu succes în zilele noastre. El se află la lucru în biserici, odată pure. Fermentarea doctrinară tocmai are loc. Se coace legalism în multe biserici. Iar în cele mai multe, „plămădeala” unui creştinism simplu a fost complet dospită. Spiritul nemuritor al legalismului nu cucereşte dintr-o dată, o biserică. Asemenea aluatului, el pătrunde pe furiş şi câte puţin, dospeşte mărindu-şi volumul, influenţează totul în juru-i iar apoi otrăveşte întreaga adunare a sfinţiilor, preluând în întregime controlul ei.
La apariţia în America a bisericilor Capelelor Calvarului a avut loc un eveniment aparent neînsemnat dar foarte grăitor pentru modul insidios în care legalismul se poate instaura într-o biserică. Într-o astfel de biserică odată s-a schimbat covorul (mocheta). Unii dintre liderii ei, persoane cu bune intenţii dar din „vechea gardă” au decis să interzică accesul tinerilor hippie desculţi pe acest covor nou-nouţ. Astfel, în prima Duminică dimineaţa la intrarea în biserică era afişat un anunţ care interzicea să se intre desculţ. Însă pastorul care a început această lucrare cu ei, Chuck Smith, a convocat de îndată comitetul bisericii şi le-a propus, ori să scoată covorul afară, ori să aibe o biserică goală, fiindcă aceştia era marea majoritate a membrilor ei. Minunea care totuşi s-a făcut, este că tinerii au putut intra călcând pe covor, convertirile au continuat şi Dumnezeu a păstrat neatins covorul.
Ilustraţia ne demonstrează că legalismul poate să înceapă de la cele mai neînsemnate decizii şi chiar să se întoarcă împotriva celor ce i-au dat naştere. El poate cauza o pagubă spirituală irecuperabilă. Cine ne păzeşte de căderea în păcat? legea sau harul? Aşa cum am văzut deja, Biblia afirmă clar că mântuirea este numai prin har şi prin credinţă.
Faptele bune ale unui om nu sunt luate în calcul în această ecuaţie divină a mântuirii sufletelor. Ispăşirea păcatelor noastre s-a făcut prin sângele lui Isus Hristos care ne împacă cu Dumnezeu. „Faptele bune”, oricât de bune ar fi, nu pot să împace cu Dumnezeu o fiinţă născută în rebeliune şi moştenitoare a unei naturi păcătoase care o separă spiritual de un Dumnezeu sfânt. Dacă cineva poate să-şi câştige, să-şi merite sau să contribuie la mântuirea lui atunci înseamnă că jertfa lui Isus pentru păcate nu a fost suficientă. Ea a trebuit „completată” cu faptele bune ale pretendentului la mântuire. În plus, importanţa ispăşirii este diminuată şi dragostea lui Dumnezeu demonstrată prin darea Fiului Său, este sfidată cu neruşinare. În propriile cuvinte ale lui Pavel, „dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos”(Gal.2:21). De asemenea, dacă cineva poate să-şi câştige în vreun fel mântuirea sau să coopereze la obţinerea ei cu propriile-i fapte, atunci harul lui Dumnezeu este zădărnicit/anulat, iar mântuirea nu mai este deloc un dar al lui Dumnezeu, ci o răsplată sau datorie pe care o are faţă de noi.
Ca să avem o corectă şi sănătoasă perspectivă a chestiunii mântuirii, să ne amintim că noi suntem cei ce-i datoram ceva lui Dumnezeu: „Plata (datoria) păcatului este moartea…” (Rom.6:23). La o enunţare răspicată a acestei doctrine mulţi consideră că este necesar să obiecteze spunând că este o doctrină „periculoasă”. Deşi am toată înţelegerea pentru raţiunile bune pentru care s-au introdus sau se introduc, actualmente, în adunările creştine diverse practici sau obiceiuri, cu raţiuni de felul, „noi vrem să avem o biserică mai spirituală…mai sfântă…”, „vrem să-i protejăm pe membrii de ispite, de căderi…”, etc. , nu pot să arăt înţelegere faţă de faptul că acestea se substituie sentimentului de siguranţă pe care credincioşii trebuie să-l aibe în Domnul, cu un fals sentiment de siguranţă pe care membrii unei biserici îl au în doctrinele ei specifice, în practicile sau obiceiurile ei, creând în acest fel o bază falsă de mântuire. Astfel, deşi pentru mântuirea lor unii cred în Isus şi primesc legământul Noului Testament pentru sfinţirea lor şi păstrarea lor în credinţă aceştia apelează din nou la Vechiul Testament şi cred în faptele lor bune.
O dată, unui tânăr creştin i s-a spus că deşi el este mântuit prin credinţa în Hristos, el trebuie să respecte Legea lui Moise pentru a rămâne mântuit. Acesta înţelegea că Biblia învaţă că creştinii nu sunt sub Lege ci sub har, dar i s-a spus: „E prea frumos ca să fie adevărat. Într-adevăr, Biblia pare să afirme acest lucru, dar nu crezi că este o doctrină „periculoasă”? Că dacă creştinii ajung să o cunoască vor crede că pot să facă ce vreau?” Ei bine, răspunsul pe care l-a oferit acest tânăr creştin este revelator: „Dacă asta este ceea ce Biblia afirmă, atunci vei vrea oare să faci toate relele la care vă gândiţi?” Ar fi meritat să vedem indignarea cu care tânărul a continuat: „NU, cum să vreau aşa ceva.”
„De ce nu?” a mai fost el solicitat odată. Răspunzând repede, a spus:
„Fiindcă îl iubesc pe Domnul Isus. ” Vedeţi, acesta este singurul motiv pentru care un păcătos nu va păcătui.
Nici Legea lui Moise, nici descrierile terifiante ale iadului, nici un alt procedeu de condiţionare psihologică a voinţei păcătosului nu-l va opri pe acesta de la păcat. Singurul care reuşeşte să-l oprească este harul: „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti…” (Tit 2 :11,12 ). În schimb, „păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: ‘Să nu pofteşti.'” (Rom.7:7), iar „puterea păcatului este Legea”(1Cor.15:56). De aceea, nu este de mirare abundenţa conflictelor din bisericile în care domină un regim legalist. Nu sunt de mirare certurile şi intrigile, învinuirile reciproce, luptele pentru poziţii de conducere în biserici, pasiunile distructive cu care se urmăresc scopuri fireşti sau cu care se poartă discuţiile de orice natură, intoleranţa unora faţă de alţii, lipsa de unitate şi de dragoste. Legile arbitrare introduse de oameni nu pot decât să provoace aceste fenomene pentru că aceasta este reacţia instinctuală a naturii noastre păcătoase la orice lege care i se impune.
De altfel, unde se impun astfel de legi, se demonstrează o ignoranţă absolută a duşmanului din înăuntrul nostru. O foarte practică demonstraţie a prezenţei acestuia este următorul exerciţiu pe care vi-l propun: „vă interzic să vă gândiţi la… (de pildă), un steag roşu?” Acum, vă întreb, la ce v-aţi gândit când am spus să nu vă gândiţi la un steag roşu? Desigur că, la un steag roşu.
Legea este menită să descopere păcatul, nu să-l înlăture: „păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: ‘Să nu pofteşti.'” (Rom.7:7). Apostolul Pavel nu s-a abţinut de la a predica tot planul sau sfatul lui Dumnezeu (vezi, Fapte 20:27), fiind în felul acesta „curat de sângele tuturor”(Fapte 20:26), şi „n-a ascuns nimic din ceea ce le era de folos şi nu s-a temut să le propovăduiască şi să înveţe înaintea norodului şi în case şi să vestească Iudeilor şi Grecilor: pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos” (Fapte 20:20,21). N-a apelat la nimic din afara Scripturii pentru a-i asigura pe sfinţi de mântuirea lor şi de păstrarea lor în har. Ceea ce este admirabil la apostol, este faptul că a avut convingerea neclintită că de fapt Domnul îi păzeşte pe cei ce sunt ai Lui. Ca securitatea spirituală a credincioşilor se găseşte în Dumnezeu şi nu în ceea ce ei fac în bisericile lor. Chibzuiţi şi înţelegeţi de ce Pavel nu a crezut de cuviinţă să introducă nici un fel de practici arbitrare în Creştinism şi nici paravane ne-biblice de protecţie a adunărilor creştine din primul secol, citind cele ce urmează: Pe credincioşii din Efes, Pavel ştia că nu-i va mai vedea niciodată (Fapte 20:25). Ştia că ei vor fi, literalmente invadaţi de învăţături false şi de învăţători falşi (20:29-31). Iată în CINE are încredere pentru siguranţa acestora:
„Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufleteşte şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi” (Fapte 20:32)
„Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuşi, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea.” (Rom.14:4)
„Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Cel ce v-achemat este credincios, şi va face lucrul acesta”. (1 Tes.5:23,24)
Vedem şi la apostolul Iuda aceaşi încredere în Dumnezeu, pentru păstrarea sfinţilor:
„Iar a Aceluia, care poate să vă păzească de orice cădere, şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea Slavei Sale, singurului Dumnezeu; Mântuitorului nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii şi acum şi în veci. Amin!” (Iuda 24)
Apostolul Ioan sugerează clar aceaşi încredere în Domnul pentru păstrarea sfinţilor:
„Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine nu-L voi izgoni afară… Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi”. (Ioan 6:37-39)
De ce de la apostoli încoace nu am mai văzut aceeaşi încredere în puterea Domnului de a-şi păzi de cădere copiii şi am apelat la tot felul de reguli şi obiceiuri care să-i ţină de la păcat? Nu este aceasta o sfidare a puterii Domnului şi o înlocuire a ei cu faptele noastre bune? Demonstrarea biblică a doctrinei mântuirii prin har şi prin credinţă, fără faptele legii biblia spune clar că, mântuirea este prin har şi prin credinţă şi nu prin faptele legii:
Efes.2:8-9 „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”.
Rom.1:17 „…deoarece în ea (în evanghelie) este descoperită o neprihănire, pe careo dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: ‘Cel neprihănit va trăi prin credinţă'”.
Rom.3:27-28,30 „Unde este dar pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor?Nu, ci prin legea credinţei. Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii …deoarece Dumnezeu este unul singur şi El va socoti neprihăniţi, prin credinţă, pe cei tăiaţi împrejur şi tot prin credinţă şi pe cei netăiaţi împrejur”.
Rom. 5:1-2 „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui îi datorăm faptul că,prin credinţă am intrat în această stare de har, în care suntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu”.
Gal.3:16 „Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii”.
Rom.3:21-26 „Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Proorocii – şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El… Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu l-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire…pentru ca în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus”.
Gal.3:24,26 „Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă… Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Isus Hristos”.
Alte referinţe biblice: Rom.4:2-6: 4:20-25; 2 Tim.1:9; Tit 3:5; etc.
Faptele bune îşi au locul în creştinism. Dacă spune cineva, „Găseşti ceva greşit în faptele bune?” „Nu deloc!” este răspunsul meu. Dar să presupunem că-l văd pe un om construind o casă, iar acesta este îndeajuns de nechibzuit încât să înalţe fundaţia clădirii pe cărămizi de lut. Atunci, dacă voi spune, „Aceste cărămizi de lut nu sunt bune la temelie.”, nu mi se va putea reproşa că eu cred că aceste cărămizi nu sunt bune de nimic. Locul unde sunt puse nu este bun şi nu este bun zidar omul care le pune la temelie. Însă cărămizile, în sine, nu au nici o vină. De fapt cu ele se poate construi casa. La fel este şi cu faptele bune. Ele nu pot ţine loc de temelie. Nu le este locul lor acolo, cel puţin. Temelia credinţei mântuitoare se poate pune numai pe Hristos, şi nu pe faptele noastre bune, făcute în neprihănire (Efes.2:19-22).
Locul faptelor bune în Creştinism nu este la baza mântuirii ci urmează ei.
Se pare că Jean Calvin este cel ce-a spus că, „Doar singură credinţa este cea care mântuieşte, dar ea nu rămâne niciodată singură” sugerând că o autentică credinţă va fi urmată întotdeauna de fapte bune, dar cu nici un chip nu poate fi precedată de acestea.
Sistemele teologice ale diferitelor grupuri religioase existente, care definesc mântuirea ca fiind o combinaţie dintre har şi fapte bune, săvârşesc o eroare la fel de elementară ca punerea căruţei înaintea calului. „Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele”.(Efes.2:10) Culmea ipocriziei. A spune că, pentru a fi mântuiţi, oamenii mai trebuie să adauge la credinţă şi fapte bune, este ca şi cum ai spune că Dumnezeu nu ştie care-i cel mai bun mod de a-i salva pe oameni. Este o sancţionare a jertfei de substituire (înlocuire) a Domnului Isus. Înseamnă discreditarea metodei pe care El a ales-o. Nu este oare aceasta o blasfemie deloc subtilă? Nu este o farsă hidoasă să vezi un păcătos răzvrătit, brusc devenind zelos pentru fapte bune şi extrem de preocupat de moralitatea publică? Nu provoacă oare un hohot de râs în iad vederea unor oameni desfrânaţi care cenzurează pura Evanghelie a Domnului Isus Hristos şi care găsesc cusur în iertarea fără plată, pe motiv că aceasta i-ar putea face pe oameni să se gândească mai puţin la puritate? Aceasta este într-adevăr o culme a ipocriziei. Supremaţia credinţei.
În Epistola către Evrei, autorul acesteia a demonstrat sublim superioritatea (întâietatea) Persoanei lui Isus Hristos faţă de profeţii şi liderii din trecut ai Israelului. După aceea, a continuat dovedind superioritatea Preoţiei Sale faţă de preoţia fiilor lui Aaron şi superioritatea Noului Legământ făcut în sângele Său faţă de Vechiul Legamânt, sfinţit prin sângele mieilor, taurilor şi ţapilor. În acest context, evreul căruia i s-au prezentat aceste argumente irezistibile era de aşteptat să accepte mântuirea care i se vestea în Hristos şi nu în Legea lui Moise. Că acesta se va strădui să se apropie de Persoana lui Hristos şi să se depărteze de sistemul ritualistic apostat al religiei strămoşeşti. Dar, cum poate face lucrul acesta? Pe ce cale poate el beneficia de jertfa Lui pentru păcate? Datorită mediului legalist şi religios în care şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii, evreul va încerca neîndoielnic să profite de binecuvântările lui Isus, prin săvârşirea de fapte bune, prin încercarea personală de a-şi curăţi viaţa de vicii. Va încerca să-şi însuşească şi să obţină minunata mântuire, prin fapte făcute în propria-i neprihănire. Această mentalitate s-a transmis până în zilele noastre şi este reacţia comună a celor care au o educaţie religioasă sau provin din familii religioase, medii în care au dedus nevoia purităţii personale. Dar această atitudine este inacceptabilă înaintea lui Dumnezeu. De aceea, a fost imperativ ca autorul epistolei să descrie modul în care această deplină mântuire poate fi însuşită, introducând principiul credinţei prin care vieţile lor erau transformate şi după aceea urmau să fie guvernate. Astfel, în cap.11, vers.1, autorul oferă o definiţie a credinţei: „Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd”.
Moulton şi Miligan, doi exegeţi remarcabili ai limbii Noului Testament au observat o utilizare legală a termenului. Ei spun că el reprezintă „actele sau documentele care confirmă posesiunea de către o persoană a unei proprietăţi, acte care sunt depozitate la arhiva statului şi care constituie dovada proprietăţii”. De aceea, ei sugerează că credinţa este„actul de proprietate” al lucrurilor sperate. Este modul prin care păcătoşii intră în posesia mântuirii. Este modul legitim prin care pot să şi-o însuşească. A încerca altfel decât prin credinţă să ne însuşim mântuirea înseamnă un furt, o însuşire necinstită a unor bunuri care nu ne aparţin. Credinţa devine pentru credincios „titlul de proprietate” pe care Dumnezeu îl pune în mâna acestuia, garantându-i prin intermediul lui posesiunea lucrului pentru care s-a încrezut în El. Aici fiind vorba de mântuire, credinţa pe care o are este garanţia mântuirii lui. Cartea Evrei este astfel o evidentă declaraţie de supremaţie a credinţei în chestiunea mântuirii omului. Ea câştigă întâietate faţă de respectarea legilor Vechiului Testament şi împlinirii de ritualuri.
În cazul iudeului din primul secol, actul său de credinţă în Mesia, ca Mare Preot al tuturor credincioşilor, i-a fost socotit „actul de proprietate” a mântuirii fără plată pe care o primeşte în Hristos şi care îi este acordată fără respectarea Legii. Credinţa trebuia să deţină supremaţia absolută chiar şi în viaţa celor învăţaţi cu legea. Legaliştii care se încred în faptele lor, nu favorizează credinţa fiindca ea înseamnă o asigurare sau o convingere că altceva sau altcineva este demn de încredere. În mântuirea prin har şi prin credinţă, credinţa este afirmarea clară a faptului că doar Dumnezeu este demn de încredere pentru salvarea noastră. În mântuirea prin „credinţă + fapte”, Dumnezeu nu mai este crezut atât de demn de încredere pentru că şi omul îşi „face” partea lui, îşi aduce contribuţia lui. Această convingere denotă un esotericism mai mascat, dar tot erezie rămâne. Credinţa însă, rămâne şi astăzi aceeaşi unică garanţie pentru care primim în schimb mântuirea. A oferi fapte sau altceva pentru dobândirea mântuirii este ca şi cum am încerca să o obţinem ilicit.
A crede nu este uşor. După mulţi Fapte 16:31 („crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta”), este o prea simplă metodă de mântuire. În realitate însă, a crede nu numai că este cel mai greu lucru pentru majoritatea oamenilor, dar este nefiresc pentru toţi. Dacă mântuirea din păcate şi de la un iad veşnic ar fi constat din a crede (credinţă) + a da 1.000 de lei la biserică, cei mai mulţi ar prefera-o, deşi această „mântuire” este atât de ieftină încât îţi vine greu să crezi că mântuieşte.
A crede doar este greu, este nefiresc.
A crede pentru mântuire, necesită recunoaşterea faptului că eşti pierdut şi incapabil să te mântuieşti singur.
Şi asta-i greu. E umilitor.
Atunci când îţi dai seama că eşti pierdut nu-ţi mai rămâne decât să crezi, nefiind în stare să mai faci nimic pentru tine. Mântuirea numai prin credinţă respinge efortul omenesc şi pretinde numai încredere în Dumnezeu. Lucrul acesta le lipseşte cu desăvârşire oamenilor chiar şi în relaţiile lor unii cu alţii. A fi mântuit nu este cu putinţă la oameni. Omul nu poate să-şi stimuleze singur credinţa. Nu poate prin nici o metodă să se facă în stare să creadă. Nu poate să-şi dea naştere singur, credinţei. Credinţa trebuie să provină din afară şi trebuie să fie legată de un obiect al ei. Credinţa are nevoie de o sursă din care să izvorască şi pentru care să existe. Credinţa fără un obiect al ei este moartă, incapabilă să-l salveze pe om, pentru că nici măcar nu este o credinţă ci o presupunere intelectuală sau o amăgire. Omului aflat în această stare de neputinţă, în această situaţie fără ieşire de sub blestemul Legii lui Dumnezeu, mort în păcate (Efes.2:1,5), oferta de mântuire prin jertfa de înlocuire a noastră în pedeapsă de către Domnul Isus Hristos, ar trebui să-i inspire şi să-i motiveze credinţa. Pentru omul căzut într-o fântână, frânghia care-i este întinsă pentru scoaterea lui afară, îi inspiră credinţa în salvarea lui din aceea situaţie, dar refuzul de a se agăţa de ea îl va lăsa să putrezească pentru totdeauna pe fundul ei. Credinţa poate avea efect şi este reală doar în contextul lipsei de orice altă şansă de scăpare şi a salvării venite din altă parte. Ea repudiază efortul omenesc de salvare de sine. Acceptă însă „efortul” lui Dumnezeu prin jertfirea singurului Său Fiu. Importanţa credinţei este greu de descris în cuvinte. Pentru a înţelege că ea este condiţia primordială a unei relaţii cu Dumnezeu şi, foarte important, a unei vieţi plăcute Lui (vezi, Evrei11:6), Noul Testament foloseşte mai mulţi termeni, care sunt practic sinonimi, pentru a descrie importanţa ei:
„a primi” Ioan 1:12 „a cere” Ioan 4:10 „a-l mărturisi” Romani 10:9 „a-l chema” Romani 10:13
Credinţa influenţează: Intelectul omului: fiindcă ea are nevoie de un obiect la care să se raporteze, de nişte fapte concrete pe care să se bizuie. Obiectul ei este Isus şi jertfa Lui pentru păcatele noastre, vestită de mesajul Evangheliei – Rom.10:17 Voinţa omului: fiindcă prin exercitarea voinţei lui libere, acesta poate să-l aleagă pe Isus sau să-l refuze – Rom.10:9; Ioan 3:16 De-a lungul mulţi creştini rămaşi în istorie au spus despre credinţă lucruri asemănătoare: Despre obiectul credinţei
„Credinţa nu priveşte la ea însăşi” Vance Havner
„Credinţa nu este un act săvârşit o singură dată, ci o neîntreruptă privire aruncată din inimă, lui Dumnezeu”. A.W.Tozer
„Credinţa nu are nici o valoare, dacă nu ne leagă de Dumnezeu”. Vance Havner
„Nădejdea mea e pusă-n nimic altceva Decât în al Lui sânge şi-n neprihănirea Sa. Nu îndrăznesc în nimic să mă bizuiesc, Decât în al Său Nume dumnezeiesc. Pe Hristos stau, stânca tare Oriunde altundeva, sunt nisipuri mişcătoare.” Edward Mote
Despre necesitatea credinţei
„A trăi prin credinţă este un lucru mult mai sigur şi mai plăcut decât să trăieşti după simţuri sau după fapte”. C.H.Spurgeon
„Credinţa este o încredinţare de sine Marelui Doctor, o lăsare a cazului nostru în mâinile Lui”. Augustus H.Strong
Credinţa este un dar de la Dumnezeu „Având în vedere atacurile asupra ei ale legaliştilor şi „iudaizatorilor” moderni, devine extrem de necesară reafirmarea acestui elementar adevăr al Bibliei.
Dacă ar fi să facem un sondaj de opinie (la urma urmei sunt la modă, nu?), am concluziona că ea (credinţa) este concepută de foarte mulţi ca fiind ceea ce ei cred despre Dumnezeu şi ceea ce ei pot să facă pentru a-i fi plăcuţi Lui. Ca fiind un număr de doctrine formulate şi prezentate sub forma „declaraţie/mărturiei de credinţă” a cutărei sau cutărei biserici. Este în acelaşi timp, uimitor să observi cât de mult vorbesc oamenii despre ea sau scriu despre ea, considerând-o o calitate, o însuşire a omului, aflată la discreţia omului şi care poate fi oricând etalată sau negată. Niciodată nu au fost eforturile religioase ale omului şi puterea omului, atât de confundate cu noţiunea biblică de credinţă. Dumnezeu este descris ca fiind cel ce aşteaptă pasiv şi urmăreşte cu atenţie pe cei ce „au” credinţă pentru a-i răsplăti. Întreaga concepţie modernă despre credinţă este bazată pe ceea ce omul crede şi susţine privitor la Dumnezeu, că ea este alimentată prin eforturile şi realizările pe plan religios ale acestuia, de a trăi în conformitate cu nişte standarde morale. A crede corect (ortodox) şi a trăi relativ curat se consideră credinţă oferită pe tavă lui Dumnezeu, pentru care El acordă în schimb mântuire şi har. În totală contradicţie cu această noţiune nebiblică a credinţei Efeseni 2:8,9 declară limpede că credinţa este un dar de la Dumnezeu. Nu este un merit, un efort personal sau o strădanie religioasă a omului. De fapt, a confunda credinţa cu cele menţionate mai sus, indică o bază legalistă a legăturii cu Dumnezeu şi a vieţii spirituale (dacă mai poate fi una), şi nu o autentică relaţie cu Dumnezeu bazată pe credinţă şi pe meritul lui Isus Hristos. O astfel de „credinţă” este o urâciune şi o amăgire, refuzată de Dumnezeu. Ea este o ispitire a harului Său îmbelşugat care ne-ar „dărui-o fără plată” în schimbul acceptării de către noi a neprihănirii lui Hristos în locul neprihănirii de sine. Este necesară reafirmarea permanentă a acestui adevăr fundamental, fiindcă omul, în rebeliunea sa împotriva lui Dumnezeu, rămâne totuşi o fiinţă incurabil de religioasă care caută să-şi satisfacă acest instinct prin a-şi crea propriile divinităţi şi crezuri compatibile cu acestea. Pe acestea le preferă, negreşit, în favoarea Dumnezeului Celui Viu, fiindcă aceste marionete îi permit omului să tragă sforile şi să evite orice constrângere rezultată din vreo obligaţie morală faţă de ele.” (Acest pasaj este adaptat şi inspirat după Geoffrey B. Wilson)
Credinţa îl recunoaşte pe Isus ca fiind Domnul inimilor noastre pe când legalismul, efortul de sine, întronează eu-l pe tronul inimilor. În schimbul primirii adevăratei credinţe, în dar, păcătosului i se solicită renunţarea necondiţionată la orice merite personale şi încetarea oricărei tentative de a-şi găsi justificare prin fapte şi nu prin sângele lui Hristos. Numai abandonarea tuturor ideilor preconcepute despre credinţă, poate face loc credinţei cu care un păcătos se poate cu adevărat apropia de Dumnezeu.
„Lumea i-ar oferi lui Dumnezeu, aproape orice, cu excepţia acestui element strict necesar, al credinţei…fiindcă „numai credinţa” este prea umilitoare” (după Frank Gabelein – fost director la Stony Brook School şi coeditor la cunoscuta revistă „Christianity Today” )
Nesiguranţa legalismului şi siguranţa credinţei. Câte fapte bune sunt necesare pentru a fi mântuiţi? La această întrebare legaliştii nu pot răspunde. Dacă încălcarea de către noi a Legii perfecte a unui Dumnezeu infinit ne-a atras o pedeapsă infinită, atunci pentru ispăşirea acelei pedepse este necesar un număr la fel de infinit de fapte bune. Realitatea însă este alta. Încălcările pe care le-am săvârşit anulează restul de fapte bune pe care le-am reuşit: „Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate. Căci, Cel ce a zis: ‘Să nu preacurveţi’, a zis şi: ‘Să nu ucizi’. Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii” (Iacov 2:10-11). Prins în acest cerc vicios, un suflet sensibil nu poate decât să dispere. Acestuia îi va lipsi liniştea sufletească, cu desăvârşire. Acesta nu poate decât să concluzioneze că faptele lui bune nu pot să-i aducă linişte sufletească şi nici nu pot înlătura sentimentul de vinovăţie pentru încălcările săvârşite. Priviţi la acest contrast biblic:
„Toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem…” Gal.3:10 Concluzie: Bizuirea pe lege rezultă în blestemarea noastră.
„Cei ce se bizuiesc pe credinţă, sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios” Gal.3:9 Concluzie: Bizuirea pe credinţă rezultă în binecuvântarea noastră.
A urmări să satisfaci un standard moral, mai ales unul perfect ca cel al Legii lui Moise, nu poate aduce pacea şi siguranţa după care tânjeşte un suflet măcinat de remuşcările propriilor păcate. Depinde pe ce bazezi pentru a fi binecuvântat sau blestemat de Dumnezeu, nu? Legea descoperă starea de păcat
„Nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (Rom.3:20) „…păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege…” (Rom.7:7)
Dar, credinţa ne aduce în starea de har „Lui îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har, în care suntem…” (Rom.5:2) Credinţa înseamnă a fi absolut sigur de făgăduinţa lui Dumnezeu şi că ceea ce aştepţi de la El, se va împlini. Bazarea cuiva pe faptele pe care le face nu poate să producă decât o iluzie că vor fi suficiente, că ele vor satisface cumva standardul de sfinţenie la care aspiră, şi că ascultarea acestuia este uniformă, imaculată.
Credinţa este o „încredere neclintită”, o „puternică încredinţare”, un „ştiu că”, pe când legalismul înseamnă un „sper că”, un „poate”, „vom vedea”, „voi afla atunci „. Cu alte cuvinte, el reprezintă o năzuinţă deşartă.
În vreme de prigoană, legalismul nu ţine.
Odată, un creştin foarte umil a fost adus în faţa tribunalului care judeca pe creştini. El le-a spus că în ciuda a tot ceea ce-i făceau nu puteau să-l clatine fiindcă el credea că dacă îşi încredinţase viaţa în mâna lui Dumnezeu, El îi va fi credincios în necazul lui. Atunci judecătorul l-a întrebat: „Crezi oare că cei de teapa ta vor ajunge în slava, cu Dumnezeu?” Răspunsul a fost: „Eu nu cred că. Eu ştiu sigur că aşa va fi.”
Credinţa nu este un „cred că”. Ea este un „ştiu sigur”. Credinţa creştinului este o speranţă transformată în certitudine. Descrierea unui credincios „Un adevărat credincios este o ciudăţenie. El are o dragoste supremă pentru Cineva pe care niciodată nu l-a văzut; îi vorbeşte cu familiaritate, zi de zi, Unuia pe care nu-l poate vedea; el se aşteaptă să meargă în ceruri pe baza meritelor Altcuiva; el se goleşte singur de sine pentru a fi umplut de Altcineva; el recunoaşte că a greşit pentru a putea fi socotit drept; se coboară pentru a fi ridicat; este cel mai puternic atunci când este cel mai slab; este cel mai bogat când este cel mai sărac, cel mai fericit când îi merge cel mai rău. El moare pentru a putea trăi; el pierde pentru a putea câştiga; dăruieşte la alţii pentru a păstra pentru el. El vede nevăzutul; el aude neauzitul şi cunoaşte necunoscutul.” (A. W. Tozer) Ţie ţi se potriveşte o astfel de descriere? Eşti un adevărat credincios? Începuturile legalismului Sunt aproape simultane cu apariţia Bisericii Creştine:
Fapte 15:1 „Câţiva oameni (primii legalişti sau iudaizatori), veniţi din Iudea, învăţau pe fraţi (observaţi, că nu pe cei necredincioşi: nu ar fi prins la ei) şi ziceau: ‘Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi (acesta-i mesajul legalismului).”
Pavel spune despre aceştia: „Ei vor să fie învăţători ai Legii şi nu ştiu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc”. (1 Tim.1:9)
Astfel de afirmaţii, ca cele ale legalismului şi galatianismului demonstrează o gravă necunoaştere a adevăratului rol al Legii.
Rolul legii este să: 1. Să descopere păcatul: Rom.3:20; 1 Ioan 3:4; Rom.5:13 2. Să condamne păcatul: Rom.7:10,13; 2 Cor.3:7,9; Gal.3:10 3. Să conducă la Hristos: Rom.10:4; Gal.3:24
Privind la Scriptură ar trebuie să fie destul de clar că Legea nu are rolul de a mântui. Legalismul şi „eroarea galatianismului” s-au perpetuat până în zilele noastre. Sunt foarte tentat să le spun pe nume formelor moderne pe care le-au luat. Erezii vechi în veştminte noi. Vă rămâne d-voastră sarcina să le depistaţi şi să le numiţi. Nu aveţi nevoie de cine ştie ce ştiinţă pentru a înţelege că orice condiţionare a oamenilor, pentru a fi mântuiţi, în afară de cea impusă de Dumnezeu în Cuvântul Său, şi care este credinţa în Fiul Său, este arbitrară. O rugăminte fierbinte, vă adresez: Nu îngăduiţi compromiterea unicului mesaj care mântuieşte oameni. Nu îngăduiţi ca doar puţin „aluat” să se amestece în „plămădeala” bisericilor voastre. Iar dacă în urma celor citite, aţi descoperit existenţa lui, atunci: „Maturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit”. (1 Cor.5:7)
♦
10 Deosebiri profunde dintre lege şi har
Legea ne desparte de, ne îndepărtează şi ne izolează de Dumnezeu
Harul ne apropie de Dumnezeu, ne uneşte cu El şi ne alipeşte la El
Legea ne obligă să privim la noi înşine
Harul ne îndeamnă să privim la Dumnezeu
Legea ne obligă să recunoaştem că suntem neputincioşi şi neajutoraţi
Harul ne face să ne încredem în ceea ce Dumnezeu poate şi este dispus să facă
Legea ne face preocupaţi de sine
Harul ne preocupă cu Dumnezeu
Legea ne arată că suntem păcătoşi, nelegiuiţi şi pierduţi
Harul ne descoperă că Dumnezeu este plin de îndurare şi de o dragoste salvatoare
Legea îţi spune: FĂ!
Harul îţi spune: FĂCUT!
Legea ne oferă nelinişte, insatisfacţie, nesiguranţă
Harul ne oferă încheiere, odihnă şi siguranţă
Legea ne spune să ne temem
Harul ne spune să nădăjduim
Legea ne osândeşte şi pretinde pedeapsă, fără milă
Harul aduce mântuire şi oferă îndurare
Legea se aşteaptă la perfecţiune din partea noastră
Harul ne oferă perfecţiunea lui Hristos în schimbul imperfecţiunii noastre
La fel cum uleiul nu se amestecă cu apa tot aşa nici harul lui Dumnezeu nu se poate amesteca cu Legea.
Nu încercaţi să o faceţi. După cum ne-o demonstrează realitatea peisajului nostru religios, dintr-o astfel de combinaţie s-au născut „monştrii”.
Responsabilitatea acestui material revine lui: Teodor Macavei
Tradus de Florin Vidu
Preluat de pe http://www.rcrwebsite.com/legal.htm
RECOMAND cu căldură parcurgearea atentă a conţinuturilor de pe site.
despărțim! 😀
Datorită procesului de formare îndelungat, și a locurilor greu accesibile în care se găsește, perla valorează foarte mult.
necurăţia ei. Oricine se va
Distrugatorul si Persecutia crestinilor – Photo credit
Laura Emanuela David
My journey to Jesus 