În Mere Apologetics, Alister McGrath subliniază faptul că „una din cele mai familiare critici la adresa creştinătăţii este că oferă consolare celor mai slabi.”
[1] Credincioşii sunt adesea caricaturizaţi ca fiind slabi şi naivi, genul de oameni care au nevoie de credinţă ca de o „cârjă” ca să reuşească în viaţă. În literatura ateistă modernă, această descriere contrastează cu imaginea intelectualului ateu, dur, care nu are nevoie de acest infantil, totuşi recomfortant, nonsens. Acest tip de portret poate rezonează cumva, dar are sens? [2]
În primul rând, ar fi bine să definim „cârjă“. În sens medical, cuvântul reprezintă un dispozitiv folosit de persoanele care au nevoie de ajutor atunci când sunt bolnave. Analogia implică, aşadar, că aceia care sunt cei mai vulnerabili au nevoie de suport, dar agnosticul John Humphrys remarcă “Dar nu toţi suntem aşa? Unii folosesc băutura în locul Bibliei!”[3] Aşa cum s-a sugerat, nu este neapărat întrebarea dacă ai vreo slăbiciune, ci, în mod particular care anume este slăbiciunea ta. Acest lucru este unul important, din moment ce oamenii se sprijinesc pe tot felul de lucruri pentru a se recomforta, sau, faptul că stima de sine variază din posesiuni materiale, bani, mâncare sau estetică până la ţigări, droguri, alcool şi sex. Mai degrabă decât să fie văzute ca semne de slăbiciune, multe dintre acestea sunt văzute şi considerate normale în societate, folosite, ele conduc la un comportament chiar mai destructiv, asociat cu vicii puternice. Nu fără importanţă, multe dintre acestea oferă uşurare pe termen scurt în mijlocul problemelor şi frământărilor, şi ele câteodată acoperă probleme mai adânci de care o persoană ar putea suferi. Pentru a sugera, prin urmare, că ateii sunt cumva mai puternici decât credincioşii înseamnă a nega partea întunecată a umanităţii, care este prea evidentă dacă ne uităm în jurul nostru. Cum explica McGrath:
“Dacă ai un picior rupt, ai nevoie de cârje. Dacă eşti răcit ai nevoie de pastile. Pur şi simplu aşa stau lucrurile. Înţelesul creştin al naturii umane este că noi suntem deterioraţi, răniţi şi cu handicap din cauza păcatului. Pur şi simplu aşa stau lucrurile.”[4]
Mai mult, Augustine de Hippo a comparat biserica cu un spital deoarece este plin de răniţi şi bonavi care sunt în proces de vindecare.[5] Ca şi în cazul oricărei boli, acest tratament poate începe, dar nu înainte ca persoana respectivă să accepte că este bonavă şi are nevoie de ajutor. Sunt foarte multe dovezi care sugerează faptul că credinţele religioase au un efect benefic şi asupra sănătăţii minţii dar şi a corpului. Andrew Sims, fostul preşedinte al Royal College of Psychiatrists, scrie că un “imens volum de cercetări” confirmă acest lucru, făcându-l “unul dintre cele mai bine ţinute secrete din psihiatrie şi medicină în general”.[6] Într-o cultură care atât de des pare să exalte sănătatea, starea de bine şi fericirea deasupra tuturor lucrurilor, aceasta ar face credinţa religioasă atrăgătoare atât pentru cel slab cât şi pentru cel tare din societate.
Mulţi credincioşi dau mărturie de transformarea din viaţa lor, după ce au devenit creştini, incluzând eliberarea de “cârjele” pe care se sprijineau înainte. Dar, ideea că, venind la credinţă este cumva eliberatoare sau dătătoare de putere este anatema pentru mulţi. Christopher Hitchens, de exemplu, vorbeşte de natura totalitară a creştinătăţii care ţine adepţii într-o stare de constantă subordonare.[7] G. K. Chesterton a observat, totuşi diferit, că “demnitatea umană” şi “smerenia umană” este ţinută într-o perfectă tensiune, dând posibilitate oamenilor să aibă un sentiment puternic de valoare proprie fără să devină “căpoşi”. [8]
Totuşi Dumnezeu în mod univoc oferă mai mult de atât. În 1 Corinteni 12:9 spune că „ Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea este făcută desăvârşită în slăbiciune“. Ideea puterii curgând din slăbiciunea umană poate părea contrar-intuitivă în aversiunea riscurilor culturii din zilele noastre, dar aşa cum Simon Guillebaud spune, „paradoxal, fluturarea steagului ascultării de Dumnezeu în viaţa noastră este cheia care descuie poarta spre multe victorii viitoare in numele Său!“ [9] Cu toate acestea, observa C.S. Lewis, oamenii vor continua să se agaţe de cârjele lor, chiar dacă o ofertă mult mai bună le este oferită:
“Suntem creaturi fără tragere de inimă, prostindu-ne cu băutură şi sex şi ambiţii când o bucurie infinită ne este oferită, asemenea unui copil ignorant care continuă să facă plăcintă de noroi într-o baltă pentru că nu îşi poate imagina un week-end la mare”.[10]
Ar fi bine să reflectăm la ce sprijin căutăm noi în viaţă şi ce efect, impact are asupra noastră. Aşa cum blogger-ul şi fost ateist, Daniel Rodgers, ne reaminteşte faptul că noi nu vrem să ratăm toată împlinirea vieţii pe care Dumnezeu ne-o oferă, fie că realizăm că avem nevoie de ea, sau nu:
“Adevărul acestei chestiuni este că Isus niciodată nu a oferit o cârjă ci o cruce; nu ne-a chemat să fim o persoană mai bună, cu un înalt respect de sine sau cu un plan care să ne ajute să răzbatem prin viaţă. A fost o chemare la înţelegerea că iertarea pe care o căutăm cu toţii o găsim în El prin cruce… Credinţa în Isus are ceva să ofere oricărei persoane în fiecare circumstanţă, fără să conteze trecutul ei sau capacităţile mintale.” [11]
Simon Wenham
[1] A. McGrath, Mere Apologetics (Grand Rapids, 2012), p. 167.
[1] Article adapted from Simon Wenham’s “Is Christianity Just a Crutch?” Pulse, Issue 10 (Spring 2012), pp. 14-16.
[1] J. Humphrys, In God We Doubt (London, 2007), in J. C. Lennox, Gunning for God (Oxford, 2011), p. 24.
[1] McGrath, Mere Apologetics, p. 170.
[1] Idem.
[1] A. Sims, Is Faith Delusion? (London, 2009), in Lennox, Gunning, pp. 77-78.
[1] C. Hitchens, God is Not Great (London, 2007), pp. 232-234.
[1] G. K. Chesterton, Orthodoxy (Chicago, 2009), p. 143.
[1] S. Guillebaud, For What It’s Worth (Oxford, 1999), p. 171.
[1] C. S. Lewis, the Weight of Glory and Other Addresses (Grand Rapids, 1949), pp. 1-2.
[1] D. Rodger, “Is Christianity a Psychological Crutch?” (From http://www.bethinking.org).
Reprodus de pe http://www.rzim.eu
Laura Emanuela David
My journey to Jesus 