Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Tuns’

Poveste de Crăciun pentru oameni mari

Nu există oameni mari decât cei care știu să fie mici.

Am aflat de un post disponibil de recuziter și căutător de modele pentru o firmă de prestigiu. Cum n-aveam nimic mai bun de făcut am depus cererea la biroul împricinat. Fără să o citească secretara mi-a spus: „Slujba vă aparține.” „Când aș putea să …”, am îngăimat. „Chiar acum, maestrul vă aștepta.

Nod în gât, mers legănat, transpirații reci – toate se năpustiră asupră-mi. Îmi puteam vârî degetele în ochi de bezna ce trona în sala de lucru.

Ia loc, draga mea”, auzii vocea-i caldă. După vorbă părea un bătrânel uitat de ani, cu o blândețe ce putea topi întunericul. Și chiar așa se petrecu. Putui dibui un scăunel ros de vreme pe care fără prea multe comentarii mă așezai. O durere mă ardea de-mi venea să sar de pe el. Politețea mă înfrână de la prea multe nazuri.

Am nevoie de trei personaje ca să-mi pot sfârși lucrarea”, continuă neîntrerupt. În timp ce vorbea un amestec de fân ud, bălegar, bovine nespălate și pâine proaspăt scoasă din cuptor mă lovi drept în nări.

E vorba de un tablou de familie. El… necioplit, deși dalta e prietena lui. Înalt, dar șters, cu toate că e bărbatul casei. Ea, însărcinată înainte de nuntă, fără bani de pâine. Cartea e de la sine înțeles că nu s-a lipit de dânsa. Bună de vărsat lacrimi cu carul.” Nici nu sfârși bine descrierea că ochi-mi putură desluși siluetele celor doi pe pânza îngălbenită de vremi. Îmi păreau cunoscuți, dar oare de unde?

Maestrul se îndreptă de șale. Respiră adânc. Pensula nu-i da ascultare. Refuza să mai creioneze vreun contur. „Încăpățânato!”, și o lovi de catul șevaletului. Nu-mi pot explica cum, dar mâna i se înroși de parcă un cui i-ar fi străpuns-o. O lacrimă i se prelinse și sta să-i curgă din barba năclăită. Încet se cuibări în sângele cald. Cu multă gingășie prinse pensula și strânse noua culoare. Formă cu ea un plod, care scânci ca orice alt copil pe lumea asta.

L-am isprăvit.” Desprinse pânza udă și mi-o încredință. O mai privi o dată cu luare aminte, apoi în timp ce marea de lumină îl înghiți îmi șopti cu vocea-i tremurândă: „Expune-l să-l vadă cât mai mulți.

Am părăsit atelierul cu același nod, de data asta înfipt în inimă: oare cine-L va primi?

Preluată cu permisiune de la Iulia Tuns (profesor jurnalism, redactor revista „Lydia”, soție și mamă, prietenă)

Reclame

Read Full Post »

%d blogeri au apreciat asta: